Ti-a Trecut prin Cap?

"Orice om are o idee buna si fixa care arata incapacitatea lui de libertate..."
Tudor Arghezi

E foarte usor sa cazi prada societatii. Si aici ma refer la clisee si principii uzuale care manipuleaza prin simpla apartenenta la o normalitate universal acceptata drept canon.

Si uite asa, din cliseu in rutina, ajungi la o varsta (cifra variaza de la un individ la altul) la care te intrebi din ce in ce mai des daca esti cine iti doreai sa devii. Si asta pentru ca nu esti fericit. Intr-un astfel de moment, majoritatea mediocra se resemneaza cu un simplu "nu le putem avea pe toate, pana la urma am bifat ce imi impune societatea: familie, casa, consort(oarta)....cine ce mai are cu mine?!?".

Tu, fiinta perena! Asa cum am exprimat mai sus ca "ajungi la o varsta", vei ajunge si la alte etati la care intrebarile vor fi probabil si mai ardente, cu sensul si mai profund si din pacate, provocand o tristete si mai mare, incercand sa te minti pe tine ca ai indeplinit cam totul pentru o viata asa cum o impune societatea! Oricine poate bifa o existenta mediocra (familie, casa, consort(oarta)). Departe de mine dorinta de a exagera cu aceasta repetitie si departe de mine generalizarea, insa sensul profund tine aici de fericirea ta ca sentiment durabil.

Nu cred ca putem numi fericire decat un sentiment durabil, cu continuitate. Altfel, se transforma in placere de moment, in mici bucurii, in lucruri marunte care bucura pana la un punct. Fara negativism intentionat, fericirea in acceptiunea mea e un sentiment alimentat continuu, si aici ma refer la fitilul sau la nucleul ei, care trebuie alimentat intr-un fel sau altul in mod continuu.

Tu crezi ca te cunosti? Si nu, nu vorbesc de tine introspectule, sau de tine filozofule, ci de tine in postura de rob al societatii. Daca te cunosti inseamna ca esti fericit - si asta pentru ca ai stiut foarte bine ce sa alegi pentru a deveni astfel, deci esti deja zen. Jos palaria!

Lasand dulcele sarcasm la o parte, adevarul e crud: tumultul societatii nu ne mai da ragazul sa ne evaluam, si deci sa ne respectam. Si cel mai grav e momentul cand constientizam asta, ne analizam pe fuga, nu ne place ce descoperim, nu ne multumeste ce am devenit, incepem sa ne dispretuim, si cu toate astea alegem sa ne plafonam in continuare...refuzam sa luam vreo masura... De ce? Pentru ca nu vrem sa fim blamati de o societate bolnava care ne gazduieste doar temporar!

Ceea ce auzim mai rar e adevarul: Nimic nu e vesnic! Nimic nu e ireparabil, dar in acelasi timp nimic nu e ireversibil! Si astfel pasivitatea si resemnarea ne devin cei mai mari dusmani...si atunci, ca niste bieti muritori, aruncam bobii spre religie, paranormal, reincarnare, agatandu-ne disperati de o speranta de salvare controlata de o alta forta decat noi insine, intr-o alta viata...

Din pacate, cei mai multi dintre noi se descopera pe ei insisi cand e prea tarziu.
- Prea tarziu pentru ce? - ma vei intreba.
- Prea tarziu sa mai respiri! - ti-as raspunde.